(am să)… crez uitării
14 Iul 2010 Lasă un comentariu
in Proza Etichete:crez, uitare
Trăim în lumi diferite şi totuşi ne întâlnim la fiecare gând. E un amalgam de cuvinte şi şoapte ce ne taie respiraţiile şi ne uneşte sufletele ca şi când ar fi inimile unor siamezi. Avem caractere şi temperamente care se bat cap în cap şi se iau de coarne reciproc, însă ne asemănăm perfect.
Suntem precum non-culorile unui ying şi yang. Tu şi eu – entităţi de pigment, tu şi eu – două puncte anemice privindu-se ochi în ochi prin zidul cunoaşterii. Ne uităm insistent şi pentru totdeauna unul la celălalt, ne îmbrăţişăm pe ascuns la fiecare pas al trecătorilor, însă nimeni nu ne poate vedea sau auzi vreodată.
Gurile noastre zac între degetele întregii omeniri. Suntem supuşii propriei realităţi, sub stare de ebrietate, ce nu ne lasă să ne scurgem, din cauza ruşinii din propriile vene.
* * *
A sosit vremea să ne scuturăm tălpile mirosind a cauciuc încins şi să intrăm în rând cu toată lumea. Ne amestecăm, devenim inerţi şi incerţi, şi poate inocenţi mai devreme sau mai târziu.
Suntem zeii ce fac pietrele să crape, ce răstoarnă visele şi iluziile muritorilor, sunt cetăţeni legali ai uitării şi deziluziei. Trăim de azi pe mâine, dar trăim bine… Avem ce diseca pentru că voi sunteţi totuşi oameni.
* * *
Şi cum stam noi doi, unul la un capăt al pămăntului şi altul la celălalt, am început să privim în jurul nostru, încercând să înţelegem de ce noi am fost sortiţi ca slujitori şi sclavi, uitării…
Am închis ochii, am zăbovit îndeajuns aspura întrebării, ne-am întors către noi şi către restul şi am înţeles. Noi, avem puterea de a simţi altfel. Noi nu ronţăim seminţe crude de floarea-soarelui, noi roadem fiecare colţişor din voi, cei uniformizaţi de concepte, lege şi regimuri false, tirane şi seci.
Voi visaţi să fiţi lângă o persoană, noi suntem lângă toate. Voi vă doriţi să fiţi într-un loc, noi suntem la marginea globului şi atingem orice: luna, stelele, calea lactee, viaţa şi moartea, apa şi aerul, împlinirea şi dezamăgirea. Vedem chiar şi celelalte planete, le putem simţi. Şi vă putem atinge chiar şi pe voi, oameni buni.
* * *
Într-una din zile, noi ne-am împiedicat de piciorul divinităţii supreme, astfel încât am ajuns să aflăm of-urile voastre… Voi nu puteţi face asta. Voi nu aveţi harul de a va şterge la gură de cuvinte cu acelaşi şervet folosit de El. Voi nu îl puteţi admira decât rugându-vă la el şi privindu-l în icoane; voi nu ştiţi că şi el e om… Numai că un alt fel de om. Unul obosit de atâtea secole, dar care nu oboseşte niciodată să vă facă fericiţi (în felul vostru).
În alta, ne-am căţărat pe aţele de care atărnă vieţile voastre şi am ajuns la soare. Am stat acolo sus în toropeala aia şi v-am privit: ″Ce de furnici!″…
* * *
-Oameni buni, sunteţi tragici şi patetici… Aici sunteţi, aici nu sunteţi… voi sau noi…
-Dragă, n-oi vrea tu să laşi vremea să spintece totul şi să trăieşti în altă eră? N-oi vrea tu să laşi totul uitării? N-oi vrea tu să fii ca noi?
* * *
Îţi concepi existenţa, însă asta nu îţi este de ajuns.
Te indrepţi cu o viteză din ce în ce mai mare către nucleul tau, către esenţa ta. Asta te salvează!
Eşti obosit de atâta drum, iară cale de întors nu există. Trebuie să-ţi cari în spate povara.
Acum, clipeşte de multe ori, după care închide ochii şi lasă-ţi privirea să moară.
- Mă auzi? Vreau să te întreb ceva !
- …( doar un gest latent se percepe; un sfâşietor tremur al minţii)
- Noi suntem rădăcinile răului, al dureroasei uitări… Însă ia spune-mi tu mie, omule, ai reuşi vreodată să preţuieşti pe cineva fără noi?
(căci, sincer îţi mărturisesc; acest noi despre care ţi-am tot vorbit nu e nimic altceva decât eu şi propria mea uitare)
