Monolog între doi pereţi

14 Feb 2010 3 comentarii

by nbkappa in Proza

-Ah…Iar mă gadilă în talpă praful acela călduros şi naiv al cărţii…Şi simt, simt aşa o plăcere arzândă în mine să mă răstignesc pe un pupitru şi…şi să încep să mă gândesc…la ziua ce va urma;acea zi trecută de toamnă ce şi-a făcut apariţia fix în toiul nopţii.

Să mă contopesc cu mine însumi, să respir aerul pe care eu am dat o avere…acest aer inexistent pe care un mort nu-l plăteşte…Să dansez purtat de aripile unor pagini, de pasul unor file mototolite şi deshidratate, goale pe dinăuntru şi seci pe dinafară…Vreau să degust o cireaşă de mai, să alerg pe plaiuri întinse, acoperite de floarea-soarelui, să ronţăi seminţe fragede şi dulcege…

Hmm…Ce însemnă să fii muritor!

***

Dar…Să lăsăm gândurile sălbatice la o parte şi să îmbătrânim asupra discuţiei nostre.O conversaţie telefonică, în care eu vorbesc cu mine, un schimb filozofic de idei cu miros de critică şi coajă de nucă spartă.

Viaţa mea, dacă pot numi viaţă această experienţă statică de pe coperta unei cărţi, este practic aceiaşi în fiecare zi…Stau aici închis, fără ca macăr să pot deschide vreun geam ca să pot sorbi cea mai mică porţie de aer posibilă, mă ucide în fiecare secundă toropeala asta ce se abate mereu asupra mea, colegul meu de cameră doarme tot timpul, şi să nu mai zic de faptul că mă mai şi chinuie câteodată proptindu-se de mine! Nici măcar vântul ăsta naiv nu mai bate la uşă…

Of! Şi eu stau, şi stau picior peste picior( deşi mai amorţesc uneori ) şi vorbesc cu mine însumi…Am ajuns să cred ba chiar că sunt nebun şi că poate necesit tratament special de la vreun doctor, sau vreo doamnă doctor. Deşi, cum ar putea ajunge o fiinţă într-un loc uitat de lume, aici, în cuibul meu plin de particule de tuş gri cenuşiu? Probabil, dacă cineva ar reuşi să se strecoare până aici, să mă ajute să evadez dintre aceşti doi pereţi monotoni care mă ascultă acum…Dar, fir-ar! De ar scoate şi ei din găurile alea mari ale lor vreun cuvinţel sau măcar vreun scârţâit ceva…

Dar nu! Ei se rezumă doar la „a fi”. Stau cu mâinile în şold, înclinaţi şi într-o parte, după zguduiala de acum câteva zile sau săptămâni. Nici eu nu mai ştiu, căci acele ceasului meu de hârtie nu se mai mişcă. Stau acolo numai ca să mă înţepe pe mine şi să mă facă să plâng ca un copil. Şi nu, nu! Eu nu sunt copil. Nu am pielea fină şi fragedă. A mea e ridată şi batută de absolut nicio soartă. Sunt un moşneag pe la vreo 75 de ani; asta în anii voştri. Căci la mine vremea nu se măsoară nici în secunde, nici în grade Celsius, nici în grame, nici măcar în clipiri sau sunete.

Timpul ăsta în care eu d-abia îmi mai târşâi picioarele se măsoară în km/h…
Aceasta este ipoteza ce dovedeşte că eu nu trăiesc sau că trăiesc stând sau că stau trăind… Cine să ştie? Nimeni şi eu. Plictisitoare trăirea asta! Nu mai vreau, nu mai suport! În orice direcţie alerg, tot acolo ajung. Nici măcar dacă joc şotronul; nu pot să trec deloc de 3. Superstiţiile astea… Şi piaza asta rea care mă tot urmăreşte! Pf…

E greu să fii un şir de cuvinte crescute în zig-zag şi înrădăcinate zdravăn în coperta de carton un pic cam putrezit. Însă mirosul e unul înecăcios, ce nu te lasă să-ţi desparţi buzele, că te şi trage de limbă.

Mă simt mândru şi, sincer, am şi de ce. Nu-i aşa?! Sunt singurul titlu al acestei grămezi de foi… Logic! Că doar o carte nu poate avea 2 sau 5 titluri… Hm…Unul şi bun! Esenţa…

***

Cutremur!!! Casa mea se zguduie…Ce se întâmplă? Ce se întîmplă?

Şi dintr-o dată se făcu întuneric. Am fost purtat în umbra asta ceva ceasuri, însă cineva mi-a readus lumina. Era un cititor înrăit ce mă adusese la el acasă pentru a se hrăni cu toată aceasta povestioară ce reprezenta pentru el o sevă brută. Însă cartea se deschide brusc…

Lumină! Am murit… Sau nu… Doar am orbit de prea mult stat degeaba…