Ştiri de ultimă oră
27 Noi 2010 Lasă un comentariu
in Poezie
… (pour l’inconnue jeune française)
10 Oct 2010 Lasă un comentariu
in Fără categorie
Ştii,
am visat întotdeauna să corespondez cu o necunoscută şi în final te-am găsit.
Măreţul final!
am simţit ca ţara mea e soră cu a ta
şi că se luau de degete
şi jucau şotronul
Ce copii!
am văzut cum alergai spre mine cu braţele tale lucii înainte
numai, numai să pot gusta din vinul ce-l ţineai aproape, în palmele tale…
Reverie!
Ştii,
chiar şi după ce te voi cunoaşte, tot necunoscută o să-mi pari.
…!
Ştii,
de ce?
pentru că nouă nu ne curg surâsuri printre degete; noi le furăm…
(am să)… crez uitării
14 Iul 2010 Lasă un comentariu
in Proza Etichete:crez, uitare
Trăim în lumi diferite şi totuşi ne întâlnim la fiecare gând. E un amalgam de cuvinte şi şoapte ce ne taie respiraţiile şi ne uneşte sufletele ca şi când ar fi inimile unor siamezi. Avem caractere şi temperamente care se bat cap în cap şi se iau de coarne reciproc, însă ne asemănăm perfect.
Suntem precum non-culorile unui ying şi yang. Tu şi eu – entităţi de pigment, tu şi eu – două puncte anemice privindu-se ochi în ochi prin zidul cunoaşterii. Ne uităm insistent şi pentru totdeauna unul la celălalt, ne îmbrăţişăm pe ascuns la fiecare pas al trecătorilor, însă nimeni nu ne poate vedea sau auzi vreodată.
Gurile noastre zac între degetele întregii omeniri. Suntem supuşii propriei realităţi, sub stare de ebrietate, ce nu ne lasă să ne scurgem, din cauza ruşinii din propriile vene.
* * *
A sosit vremea să ne scuturăm tălpile mirosind a cauciuc încins şi să intrăm în rând cu toată lumea. Ne amestecăm, devenim inerţi şi incerţi, şi poate inocenţi mai devreme sau mai târziu.
Suntem zeii ce fac pietrele să crape, ce răstoarnă visele şi iluziile muritorilor, sunt cetăţeni legali ai uitării şi deziluziei. Trăim de azi pe mâine, dar trăim bine… Avem ce diseca pentru că voi sunteţi totuşi oameni.
* * *
Şi cum stam noi doi, unul la un capăt al pămăntului şi altul la celălalt, am început să privim în jurul nostru, încercând să înţelegem de ce noi am fost sortiţi ca slujitori şi sclavi, uitării…
Am închis ochii, am zăbovit îndeajuns aspura întrebării, ne-am întors către noi şi către restul şi am înţeles. Noi, avem puterea de a simţi altfel. Noi nu ronţăim seminţe crude de floarea-soarelui, noi roadem fiecare colţişor din voi, cei uniformizaţi de concepte, lege şi regimuri false, tirane şi seci.
Voi visaţi să fiţi lângă o persoană, noi suntem lângă toate. Voi vă doriţi să fiţi într-un loc, noi suntem la marginea globului şi atingem orice: luna, stelele, calea lactee, viaţa şi moartea, apa şi aerul, împlinirea şi dezamăgirea. Vedem chiar şi celelalte planete, le putem simţi. Şi vă putem atinge chiar şi pe voi, oameni buni.
* * *
Într-una din zile, noi ne-am împiedicat de piciorul divinităţii supreme, astfel încât am ajuns să aflăm of-urile voastre… Voi nu puteţi face asta. Voi nu aveţi harul de a va şterge la gură de cuvinte cu acelaşi şervet folosit de El. Voi nu îl puteţi admira decât rugându-vă la el şi privindu-l în icoane; voi nu ştiţi că şi el e om… Numai că un alt fel de om. Unul obosit de atâtea secole, dar care nu oboseşte niciodată să vă facă fericiţi (în felul vostru).
În alta, ne-am căţărat pe aţele de care atărnă vieţile voastre şi am ajuns la soare. Am stat acolo sus în toropeala aia şi v-am privit: ″Ce de furnici!″…
* * *
-Oameni buni, sunteţi tragici şi patetici… Aici sunteţi, aici nu sunteţi… voi sau noi…
-Dragă, n-oi vrea tu să laşi vremea să spintece totul şi să trăieşti în altă eră? N-oi vrea tu să laşi totul uitării? N-oi vrea tu să fii ca noi?
* * *
Îţi concepi existenţa, însă asta nu îţi este de ajuns.
Te indrepţi cu o viteză din ce în ce mai mare către nucleul tau, către esenţa ta. Asta te salvează!
Eşti obosit de atâta drum, iară cale de întors nu există. Trebuie să-ţi cari în spate povara.
Acum, clipeşte de multe ori, după care închide ochii şi lasă-ţi privirea să moară.
- Mă auzi? Vreau să te întreb ceva !
- …( doar un gest latent se percepe; un sfâşietor tremur al minţii)
- Noi suntem rădăcinile răului, al dureroasei uitări… Însă ia spune-mi tu mie, omule, ai reuşi vreodată să preţuieşti pe cineva fără noi?
(căci, sincer îţi mărturisesc; acest noi despre care ţi-am tot vorbit nu e nimic altceva decât eu şi propria mea uitare)
povestea lui Z nu încape într-o oră
09 Mar 2010 3 comentarii
in Poezie
într-o cutie muzicală
unde muritorii sunt hipnotizaţi de sărăcia morală,
doar Z e altfel:
e vânătorul ce sacrifică realitatea,
ce ia toporul şi petrece lanţul din jurul gurii sale;
e surd şi totuşi aude tropăitul regretelor.
El…
e ca şi Atlanticul;
nu mai plânge de milenii…
Univers inestetic
04 Mar 2010 4 comentarii
in Poezie
Tovarăşe,
descălţă-te înainte să-mi explorezi conştiinţa!
Nu eşti nici zeu, nici mort, nici corb, nici nu…
Nici nu vezi viitorul…
Exişti la fiecare 22 a lui Mercur…
Morgana şi vedenie…
Paianjeni şi pânze…
Pământ…departe!
imoral
04 Mar 2010 2 comentarii
in Poezie
Şi exact aşa cum îţi spuneam:
Femeia mea e a tuturor.
E târfa nenorocită care oboseşte toate sentimentele înflăcărate existente…
Se joacă stins cu tot ce simt şi stăpâneşte toate acestea!
Ele o răpesc din faţa mea: pofte şi dorinţe…
Dar, na, e târfa marii mele pasiuni!
rugăminte citadină
25 Feb 2010 3 comentarii
in Poezie
duduie,
ia aşează tu oraşul ăsta cu picioarele pe barba mea…
gândeşte-te că sunt doar o hârtie pe care a crescut iarbă…
dă-mi viaţă!
te rog, fă-te că tratezi omenirea cu indiferenţă,
şi lasă albul de ianuarie să fugă!
aşa-i când eşti copil
şi nu ai niciun glonţ înfipt în ceafă!
tu…
doar supune-te gâlcilor lipite de asfalt
şi gropilor - prize scurtcircuitate de ploaia de sare, ce împietreşte tot oraşul ăsta…
Monolog între doi pereţi
14 Feb 2010 3 comentarii
in Proza
-Ah…Iar mă gadilă în talpă praful acela călduros şi naiv al cărţii…Şi simt, simt aşa o plăcere arzândă în mine să mă răstignesc pe un pupitru şi…şi să încep să mă gândesc…la ziua ce va urma;acea zi trecută de toamnă ce şi-a făcut apariţia fix în toiul nopţii.
Să mă contopesc cu mine însumi, să respir aerul pe care eu am dat o avere…acest aer inexistent pe care un mort nu-l plăteşte…Să dansez purtat de aripile unor pagini, de pasul unor file mototolite şi deshidratate, goale pe dinăuntru şi seci pe dinafară…Vreau să degust o cireaşă de mai, să alerg pe plaiuri întinse, acoperite de floarea-soarelui, să ronţăi seminţe fragede şi dulcege…
Hmm…Ce însemnă să fii muritor!
***
Dar…Să lăsăm gândurile sălbatice la o parte şi să îmbătrânim asupra discuţiei nostre.O conversaţie telefonică, în care eu vorbesc cu mine, un schimb filozofic de idei cu miros de critică şi coajă de nucă spartă.
Viaţa mea, dacă pot numi viaţă această experienţă statică de pe coperta unei cărţi, este practic aceiaşi în fiecare zi…Stau aici închis, fără ca macăr să pot deschide vreun geam ca să pot sorbi cea mai mică porţie de aer posibilă, mă ucide în fiecare secundă toropeala asta ce se abate mereu asupra mea, colegul meu de cameră doarme tot timpul, şi să nu mai zic de faptul că mă mai şi chinuie câteodată proptindu-se de mine! Nici măcar vântul ăsta naiv nu mai bate la uşă…
Of! Şi eu stau, şi stau picior peste picior( deşi mai amorţesc uneori ) şi vorbesc cu mine însumi…Am ajuns să cred ba chiar că sunt nebun şi că poate necesit tratament special de la vreun doctor, sau vreo doamnă doctor. Deşi, cum ar putea ajunge o fiinţă într-un loc uitat de lume, aici, în cuibul meu plin de particule de tuş gri cenuşiu? Probabil, dacă cineva ar reuşi să se strecoare până aici, să mă ajute să evadez dintre aceşti doi pereţi monotoni care mă ascultă acum…Dar, fir-ar! De ar scoate şi ei din găurile alea mari ale lor vreun cuvinţel sau măcar vreun scârţâit ceva…
Dar nu! Ei se rezumă doar la „a fi”. Stau cu mâinile în şold, înclinaţi şi într-o parte, după zguduiala de acum câteva zile sau săptămâni. Nici eu nu mai ştiu, căci acele ceasului meu de hârtie nu se mai mişcă. Stau acolo numai ca să mă înţepe pe mine şi să mă facă să plâng ca un copil. Şi nu, nu! Eu nu sunt copil. Nu am pielea fină şi fragedă. A mea e ridată şi batută de absolut nicio soartă. Sunt un moşneag pe la vreo 75 de ani; asta în anii voştri. Căci la mine vremea nu se măsoară nici în secunde, nici în grade Celsius, nici în grame, nici măcar în clipiri sau sunete.
Timpul ăsta în care eu d-abia îmi mai târşâi picioarele se măsoară în km/h…
Aceasta este ipoteza ce dovedeşte că eu nu trăiesc sau că trăiesc stând sau că stau trăind… Cine să ştie? Nimeni şi eu. Plictisitoare trăirea asta! Nu mai vreau, nu mai suport! În orice direcţie alerg, tot acolo ajung. Nici măcar dacă joc şotronul; nu pot să trec deloc de 3. Superstiţiile astea… Şi piaza asta rea care mă tot urmăreşte! Pf…
E greu să fii un şir de cuvinte crescute în zig-zag şi înrădăcinate zdravăn în coperta de carton un pic cam putrezit. Însă mirosul e unul înecăcios, ce nu te lasă să-ţi desparţi buzele, că te şi trage de limbă.
Mă simt mândru şi, sincer, am şi de ce. Nu-i aşa?! Sunt singurul titlu al acestei grămezi de foi… Logic! Că doar o carte nu poate avea 2 sau 5 titluri… Hm…Unul şi bun! Esenţa…
***
Cutremur!!! Casa mea se zguduie…Ce se întâmplă? Ce se întîmplă?
Şi dintr-o dată se făcu întuneric. Am fost purtat în umbra asta ceva ceasuri, însă cineva mi-a readus lumina. Era un cititor înrăit ce mă adusese la el acasă pentru a se hrăni cu toată aceasta povestioară ce reprezenta pentru el o sevă brută. Însă cartea se deschide brusc…
Lumină! Am murit… Sau nu… Doar am orbit de prea mult stat degeaba…
Până aici am plătit!
04 Feb 2010 2 comentarii
in Poezie
Tramvaiul în care ne urcăm
E acelaşi 102 de secolul trecut…
O grămadă de fiare,
un imperiu,
unde feciorii îşi amanetează amorul
pentru fix un leu cincizeci…
Vatmanul…
un nene cu mustaţă grizonată,
devorează un măr
până la sâmburi
şi dincolo de ei…
Am ajuns în dreptul cofetăriei
la jumătatea drumului dintre staţii…
Deschide-ţi uşa!
Până aici am plătit!
Am doar un sfert de bilet…
Şi nici măcar de la 1 la 3…
aşteaptă trenul, draga mea!
01 Feb 2010 2 comentarii
in Poezie
roţile vieţii şed de-a lungul liniei de cale ferată,
iar marfarul nu opreşte în nicio staţie.
cu părul pus pe bigudiurile bunicii,
cu salopeta mânjită de noroi şi trudă,
şi cu unghiile măzgălite de carioca
îi faci semn cu mâna să oprească…
vezi tu dragă, peronul ăsta e ca o arena
te împinge către niciunde…
